|
În
noaptea ce ascunde doar haos și durere,
Cu zăngănit macabru de lanțuri și de porți
Din marea-nvolburată ies negrele galere,
Cu putrede catarge din oase reci, de morți.
Galere-s șasesute și alte șaizeci-șase,
Iar punțile sunt pline de umbre 'nalte, negre,
Înveșmântate-n robe cu mânecile joase,
Croite-n lumi ascunse de veșnice tenebre.
Sunt duhuri ale morții, sunt
spirite de noapte,
Cu ochi scăldați în sânge și înfiorători,
Cu voci prelungi și grave ce se răsfrâng în șoapte,
Sunt chipuri neclintite, sunt morți neiertători.
Pe mare sunt pornite galerele,
conduse
De demoni din adâncuri și suflete pierdute,
În Lumea Sfântă-a Vieții și-a rugilor nespuse,
Gând de război să ducă și lupte reîncepute.
Dorința lor e cruntă iar gândul e mârșav;
Vor să alunge pacea și liniștea prin crimă,
Dar Lumea Sfântă-i plină numai de cântec suav
Și-armata ei de îngeri e albă și sublimă.
Și trâmbițele sună, ca lupta să
înceapă
În apele uitării ce-s tulburi și adânci.
Corăbiile se-avântă, îngeri plutesc pe apă
Dar, toți se-opresc deodată, tăcuți ca niște stânci.
...O albă și candidă lumină înconjoară
Tot ceea ce pe ape stătea în nemișcare;
Căci El, din zări înalte, pe mare se coboară,
Lăsând să cadă-n urmă-I o veșnică splendoare.
Ucise de sclipirea oștirilor
divine,
A mantiei ce-nfășoară Marele Creator,
Corăbiile negre devin nisipuri fine
În zări împrăștiate, de vânt, neiertător. |
|
