Care este Adevărul ? Nu se poate spune despre mine ca sunt un credincios convins... nici pe departe. Dar, eu cred în existenţa marilor profeţi, fondatorilor de religii, căci Iisus Hristos, Mohamed, Budda, Confucius şi alţii au fost fondatori de religii. Iar existenţa lor fizică pe acest pământ nu cred că ar putea fi contestată... Istoric vorbind, eu cred in existenţa lor. În ceea ce priveşte ideile promovate de ei... nu vreau să comentez nimic...

"Să nu vă aşteptaţi cumva la o predică ! Deşi pot fi citite şi în cărţi sau reviste, locul lor este în biserică şi mulţi sunt cei care o pot face mai bine ca mine.

Nu aşteptaţi nici cuvinte frumoase, alese de autor cu scopul de a trezi şoapte de admiraţie de genul: "Ce bine le mai zice!" şi din care fiecare să rămână cu ceea ce ştia dinainte. Intenţia mea este alta, aceea de a arăta că această credinţă pe care o păstram noi, creştinii, se bazează pe adevar şi pe realitate, iar nu pe mit şi ficţiune.

Ţineţi minte anii trecuţi? Până în `89. Eram sufocaţi în şcoli, la locul de muncă, în şedinţe, prin mass-media, cu aprecieri tendenţioase la adresa creştinismului: Dumnezeu nu există, Hristos, ce sa mai vorbim de el, nu a fost persoană istorica, iar religia şi credinţa sunt simple basme, bune doar pentru cei neştiutori. Noi, acum -ni se spunea- suntem altfel decât înaintaşii, suntem culţi şi folosim din plin rezultatele cercetărilor ştiinţifice, care nu au gasit vreo urmă de-a lui Dumnezeu, aşa că El nu există.

Aduceau apoi argumentul suprem: "-L-am cautat şi în cer, cu rachetele şi nici acolo nu l-am găsit!" Bieţii de ei nu întelegeau un adevăr atât de elementar : spre a putea analiza ceva sau pe cineva, se impune folosirea de mijloace compatibile. Astfel, nu poţi masura volumul , folosind unităţi de lungime, tot asa cum nu poţi măsura nivelul radiaţiilor, folosind balanţa sau viteza, folosind altimetrul. Dumnezeu este cognoscibil, dar, spre a-L putea detecta trebuie folosită inima…Aşa cum noi, oamenii, ne deşertăm inimile în palmele celor pe care îi iubim, tot aşa şi Dumnezeu, Se dăruieşte celor care Îl iubesc ; El nu Se ascunde de ceilalţi, ci aceia nu au ochi să-L vadă.

Afirmaţiei necredincioşilor militanţi, că Hristos nu este persoană istorică, i-au fost opuse, la scurt timp, mărturii istorice de necontestat, aşa că aceştia au fost nevoiţi să dea înapoi. Au vrut, însă, ca şi această înfrângere să o transforme în victorie. Au recunoscut senin că Hristos este persoană istorică, da, suntem de acord că a existat, ştim, cum să nu ştim că despre El au scris Tacit, Suetoniu, Pliniu cel Tânar; ştim lucrurile acestea, dar mărturiile demonstrează existenţa unui om numit Iisus, nicidecum a unui Dumnezeu. Ei sunt de acord că Iisus a fost persoană istorică, acceptă şi că a fost un om deosebit, foarte inteligent, un pedagog neîntrecut şi de o moralitate desavârşită; nu I se poate reproşa vreo faptă rea, este un mare, poftim, cel mai mare filozof, care a putut schimba cursul istoriei lumii, dar nu este Dumnezeu, este om, doar om!

Ia te uită! A fost de o moralitate ireprosabilă? Înseamnă ca El nu a minţit, deoarece oamenii morali nu mint. Deci el a spus doar adevarul, aşa că trebuie crezut atunci când a afirmat despre Sine că este Fiul Lui Dumnezeu, precum şi cele privitoare la viaţa viitoare. Cei care nu acceptă acest raţionament sunt nevoiţi să îl primească atunci pe acesta, că respectă şi alătură atribute laudative unui om, care, atribuindu-Şi o identitate falsă, este un mincinos. Or, a spune ca Iisus ar fi fost un mincinos este o aşa aberaţie, încât nimeni, oricât de pornit ar fi fost împotriva creştinismului, nu a îndraznit să o facă.

Afirmaţiei de nedumnezeire a lui Hristos, Biserica a opus Sfânta Scriptură. A arătat că Biblia a fost scrisă pe parcursul unei perioade lungi de timp, cca 1500 de ani. A arătat că cele scrise despre Hristos în Vechiul Testament (scris între 1500-100 î.Hr.) s-au împlinit întocmai în perioada Noului Testament. (Noul Testament a fost scris între anii 44-95 a.Hr.) Apărea clar, deci, că din moment ce scrierile proorocilor din Vechiul Testament s-au împlinit în persoana lui Hristos din Noul Testament, Acesta este Cel prezis, Mântuitorul, Fiul Lui Dumnezeu.

Denigratorii creştinismului au atacat atunci autenticitatea Sfintei Scripturi şi, în mod special, proociile cuprinse în Vechiul Testament. Nu puteau afirma şi acum, ca altădată, că Noul Testament era falsificat, prea multe erau cele care îi contraziceau, aşa că au afirmat, nici mai mult sau mai puţin, decât că ucenicii Mântuitorului au falsificat scrierile proorocilor, din Vechiul Testament, spre a convinge posteritatea de divinitatea Mântuitorului. Să o creadă ei, am zis, nimeni nu moare pentru o minciună şi perioada primară a creştinismului a fost înroşită de sângele martirilor; aceştia, au plecat cu seninătate capetele în faţa călăilor lor. Fără pic de teamă. De unde atât curaj, dacă nu din certitudinea Vieţii Viitoare, alături de Acela pentru care se jertfeau?

Dar această afirmaţie era bună pentru cei care doreau dialogul, dar ei nu îl doreau. Ei doreau să dicteze sfârşitul creştinismului şi nu se încurcau în amănunte. Şi, în plus, dialogul era jenant pentru ei, fiindcă acesta impunea un schimb de idei, iar ei, bieţii, nu prea aveau ……

Biserica a opus acestora şi o altă afirmaţie, anume că nimeni nu şi-ar fi permis să încalce porunca lui Hristos şi să modifice Sfânta Scriptură, schimbând, nu doar un cuvânt, ci capitole întregi. Şi, logic gândind, ar fi reuşit ei să schimbe toate manuscrisele, mult împrăştiate în lume, fără să răzbată nici un ecou, în timp, asupra acestei fapte? Imposibil!

Problema aceasta a fost rezolvată definitiv, lămurită pentru totdeauna de o fericită întâmplare, în care creştinul vede Mâna lui Dumnezeu şi care pune într-o jenantă încurcatură pe cel necredincios.

În anul 1947, nişte copii de beduini, care păşteau caprele prin zona mării Moarte, au pierdut o capră; crezându-o ascunsă într-una din multele grote şi văgăuni de acolo, au prins a arunca pietre in ele. Tot aruncând, au auzit un zgomot de spart şi curioşi, ca toţi copiii, au intrat, spre a vedea ce au stricat. In peşteră, au găsit mai multe vase de lut şi, dintr-unul, proaspăt spart, căzuseră mai multe suluri din piele, cu o scriere măruntă pe ele, aflate în bună stare. Bucuroşi nevoie-mare de un aşa noroc, au luat cu ei câteva şi le-au dus unui cizmar local, ca să le folosească pentru meseria lui.

S-ar fi pierdut, probabil, aceste pergamente, la capute şi pingele, dacă nu ar fi picat acolo, în acea perioadă, un preot, care avea cunoştinţe de ebraică şi care a oprit cu străşnicie pe cizmar să strice vreuna din piei. A anunţat apoi, autorităţile şi, cercetându-se apoi locul în mod organizat, au fost găsite mai multe grote cu astfel de vase, care au fost desfăcute cu atenţie şi pergamentele adăpostite în ele au fost inventariate. Dupa această primă etapă,documentele, despre care se intuia deja că sunt de mare valoare, au fost date spre cercetare, unei comisii multidisciplinare, de mare probitate ştiinţifică. Membrii acesteia le-au cercetat cu atenţie, studiind materialul şi apreciind metoda folosită la prelucrare; au studiat modelul de scris, comparându-l cu alte documente vechi, l-au datat şi tradus.

Ce au stabilit membrii comisiei? În acele părti a existat o comunitate, membrii ei se numeau esenieni şi trăiau în păstrarea celor mai solide norme morale. Din rândul lor se pare că a facut parte, mai târziu şi Sfântul Ioan Botezătorul.. Metodele de datare au stabilit că scrierile datează cu circa 100 ani înainte de Mântuitorul. Acei oameni trăiau izolaţi de restul societăţii, în sărăcie şi despre ei scrie Iosif Flaviu, arătând că erau foarte curaţi la trup şi suflet, respectând precepte foarte severe. Ei au dispărut, dar vestigii de ale lor au rămas şi a vrut Dumnezeu ca ele să fie descoperite de nevinovăţia şi candoarea copiilor.

Pergamentele reprezentau biblioteca lor şi, cum în orice bibliotecă ce se respectă, la loc de frunte este păstrată Sfânta Scriptură, aşa aveau şi esenienii Scriptura. Ceea ce era scris până atunci, anume Vechiul Testament. Este uşor de înţeles că atenţia tuturor s-a îndreptat asupra cărţilor profeţilor, dornici să vadă: sunt deosebiri între cărţile proorocilor, păstrate de ei şi între ceea ce păstrăm noi în canonul scripturistic? Adică, s-a schimbat ceva, în timp, în cărţile proorocilor, au apărut adausuri "binevoitoare"? Răspunsul dat atunci, a închis pentru totdeauna gurile răuvoitorilor, deoarece s-a stabilit, fără nici un dubiu, că ceea ce avem noi, astăzi, în canonul scripturistic al Vechiului Testament, aveau şi ei, identic. Deci, nimeni nu a schimbat ceva!

Concluzia, domnilor?

Păi, dacă nimeni nu a schimbat ceva, dacă scrierile sunt autentice, dacă este dovedit şi pe calea aceasta că proorocii au scris în antecunoştinţă de cauză despre Hristos şi L-au prezenatat drept Mântuitorul lumii şi dacă toate cele scrise de ei s-au împlinit în persoana Lui, rezultă ca El este cu adevărat "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", cum mărturisim în Crez. El a facut ca la Betleem să apară o veste minunată, ce a umplut de bucurie îngeri şi oameni, laolaltă; El a stat în leagăn de matase şi la El au venit Cei Trei Crai de la Răsărit; El a schimbat omenirea, aducând pacea şi binecuvântarea, de la El se numără anii erei noastre, era creştină, pentru că El a fost Unic în istorie, Dumnezeu şi om, Prunc Mântuitor!"

Pr. Prof. Turcu Laurenţiu